Marca nu este Brand, tot aşa cum Brandul nu este marcă.
În conceptul de brand, marca are un rol vital, fiind baza legală de la care se pleacă în construcţia brandului. Sensul definițional este acela de certificare a calității unice, originale, diferite de cele similare în aria de activitate a unui produs, serviciu, persoană, sunet, miros, obiect, etc. Marca nu reprezintă (numai) denumirea sau sigla unui produs sau/şi serviciu, înregistrată la instituţiile specializate ale statului. Una din funcţiile cele mai importante ale mărcii este aceea de a certifica din punct de vedere legal diferenţierea între produse şi de a conferi calitatea de a putea fi identificabile în raport cu originea şi producătorul. Un element important în economia valorii mărcii este cel dat de gradul de autenticitate. Prin calitatea de unicitatea marca primeşte valoarea comercială necesară tranzacţiilor. O definiţie exhaustivă nu este posibilă. În SUA (U.S.Patent and Trademark Office ) spre exemplu poate fi înregistrat ca marcă un miros, un gust, un sunet, o formă, o culoare, un concept social, cultural, sportiv, politic, religios etc. De aceea este util a pleca în definirea termenului de marcă de la principiul că orice concept grafic, semantic, sau de orice altă natură care este unic, original, distinctive și poate fi identificat (perceptibil prin cele 5 simțuri de bază) ce poate fi înregistrat în conformitate cu legea mărcilor este susceptibil de a deveni o marcă. O primă concluzie pe care în mod direct o putem trage din definiţia de mai sus este aceea că pentru a deveni o marcă este necesară înregistrarea ei în conformitate cu legea mărcilor. Definiţia mărcii aşa cum apare în legea mărcilor este: Poate constitui MARCĂ orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Din acest text al legii o remarcă trebuie făcută imediat. Aceasta definiţie introduce (din nefericire) o restricţie importantă, data de folosirea termenului de „întreprindere”. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, definiţia termenului „întreprindere”, este: ÎNTREPRÍNDERE, întreprinderi, s.f.1. Unitate economică de producţie, de prestaţii de servicii sau de comerţ. Confirmarea afirmaţiei mele de mai sus este întărită în chiar textul legi prin următoarea menţiune legată de termenul întreprindere: „Art. 3. – În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: r) întreprindere – orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de natura sa juridică ori modul ei de finanţare. Deoarece din punct de vedere semantic, prima funcţie ce i s-a atribuit mărcii de către reglementările organismelor în drept a fost aceea de identificare a originii comerciale a produsului, s-a considerat multă vreme oportună adoptarea acestui termen. Noua lege, în mod surprinzător, nu aduce nimic nou în acest sens, eliminând teoretic (implicit) acele entităti sociale, culturale, sportive, politice, religioase sau chiar persoane particulare direct interesate în protejarea unei marci, dar care nu desfăşoară activitati comerciale care să implice folosirea mărcii astfel înregistrate şi care astfel pot fi discriminate prin chiar litera legii - condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Asocierea implicită a termenului de marca cu obligativitatea unei activităţi comerciale este o gravă și nedreaptă eroare. Marca prin însăşi natura definiţiei ei are un caracter de distinctivitate nelimitativă la nivelul activităţilor şi acţiunilor umane. Nu toate mărcile reprezintă mărci de comerţ. Poate cere înregistrarea unei mărci fără ca acest fapt sa constituie premisele unei activităţi comerciale orice persoană direct interesată în protecţia unui concept unic, de orice natură ar fi acesta, care să limiteze dreptul de folosire de către terţi, fără acordul deţinătorului legal al mărcii. O alta definiţie a mărcii mult mai aproape de adevăratul sens al ei o găsim în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: MÁRCĂ, mărci, s.f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaşte etc. ♦ Tip, model, înscripţie (care indică sursa) de fabricaţie. Marcă de automobil. ■ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ■ Loc. adj. (despre oameni) de seamă; marcant, distins. … 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însuşire caracteristică; particularitate, ce confera un caracter de unicitate – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke. Aşadar caracteristică esenţială şi definitorie a mărcii este aceea că produce diferenţierea, adică este distinctivă. Acesta este caracterul definitoriu al mărcii. Legea mărcilor ar fi trebuit sa pună accentul numai pe acest atribut esenţial al mărcii – distinctivitatea. Voi repeta în rândurile ce urmează de mai multe ori aceasta axiomă:Fără înregistrare, marca nu există!